Contractul de muncă
Una dintre cele mai stupide discuții din politica românească e cea legată de parteneriatul civil și de modul în care e văzută căsătoria între persoanele de același sex. Nu doar în politică, ci în societate în general. Ne raportăm la un cuvînt ca la dumnezeu, cînd un cuvînt nu este decît un cuvînt.
Cuvîntul "căsătorie" a primit un boost religios mai ales în ultimii 30 ani. Din ce-mi aduc eu aminte, exista o oarecare diferențiere între căsătorie, văzută ca o instituție civilă, administrativă, și cununie, cuvînt folosit pentru ceea ce teoria religioasă numește "taina nunții". Cumva, cei doi termeni au ajuns să se contopească, iar actul administrativ să devină sinonim cu o ceremonie bisericească.
În realitate, căsătoria nu e altceva decît un contract, a cărui valoare este exclusiv legală. Mai exact, este fix un contract de muncă:
căsătoria este un contract semnat între două părți, de comun acord
vine cu drepturi și obligații de ambele părți, drepturi și obligații stipulate prin lege
fiecare parte primește propria copie a contractului - în cazul de față, sub forma unui certificat
spre deosebire de un contract de muncă standard, angajatorul este și angajat și invers, angajatul este și angajator
la fel ca în cazul unui contract de muncă, fiecare dintre părți are dreptul să denunțe unilateral contractul
similar contractului de muncă, există o perioadă de preaviz de 30 zile în care părțile se pot răzgîndi
în caz de încălcări ale contractului, părțile se pot adresa justiției
la fel ca-ntr-o firmă, în funcție de numărul de persoane afectate de contract, denunțarea unilaterală poate fi de tipul demisie sau concediere (în funcție de cine primește custodia copiilor)
Similaritățile sînt nenumărate, dar căsătoria este, în definitv, fix asta, un contract între două părți, iar singurul merit al contractului este că impune drepturi și obligații. Căsătoria nu este obligatorie, fie ea civilă sau cununie religioasă, dar vine cu niște avantaje: dreptul de a-ți vizita partenerul în spital, dreptul la moștenire, dreptul la împărțirea justă a bunurilor acumulate împreună pe parcursul relației șamd.
Faptul că idealizăm, ca societate, o formalitate și că dăm un sens mistic unui contract e cel puțin haios. Cu atît mai mult cu cît căsătoria modernă, așa cum o știm azi, în care vorbim de parteneriat egal în fața legii, se aplică doar de prin 1954. De-a lungul istoriei, ceea ce considerăm azi a fi căsătorie sau "oficializarea unei relații" a fost mai degrabă un fel de contract de vînzare a fetelor sau femeilor, de negociere a zestrei/dotei sau, pur și simplu, un mod prin care comunitatea, prin intermediul bisericii, ținea socoteala modului în care se combină sîngele din sat, ca nu cumva să te însori cu vară-ta și să faci copii cu probleme.
Conceptul relației între două persoane cu care sîntem familiari azi și pe care îl asociem cu ideea de căsătorie oficializată nici măcar n-are legătură cu "familia tradițională", argumentul adus des de tot soiul de indivizi blocați în niște idei altminteri importate de-afară în ultimii 30 ani. Tradițional, căsătoriile erau mai degrabă cam aranjate, iar căsătoria "din dragoste" era mai degrabă apanajul săracilor.
Ca bărbat, te-nsurai "cu mama la copii, nu cu pofta inimii", că-ți zicea tac-tu pe cine să iei, că avea zestre mai multă, un pogon sau două în plus. În plus, modul în care funcționa moștenirea era diferit de cel de azi în care proprietatea decedatului să împarte către urmași. De regulă, băieții se duceau după zestrea nevestei, iar proprietatea părinților rămînea fiului mai mic, care rămînea-n bătătură să aibă grijă de ea.
Practic, dacă nu erai mezinul familiei, să rămîi cu averea părinților, erai brelocul nevestei. Sigur, ca bărbat, era posibil să-ți fi adus nevasta în casa părintească, dar averea ta venea de la femeie.
Deci hai să renunțăm la tîmpenia asta cu căsătoria tradițională și familia oficială, că e ridicol. Căsătoria e un contract de muncă și atît.